In cazul pardoselilor, cu precadere cele din spatii publice, 2 criterii de alegere a pietrei sunt esentiale:
- rezistenta la alunecare
- rezistenta la abraziune (“purtare”)
Rezistenta la alunecare se masoara prin coeficientul de frecare iar acesta depinde de tipul pietrei, de finisaj, de umezeala de pe suprafata (ex: placarile exterioare iarna, eventualele lichide varsate pe suprafata), de montaj. Exista si factori care influenteaza alunecarea fara sa depinda de placare ca viteza de deplasare pe suprafata, nivelul traficului sau materialul de pe talpa incaltamintei.
Desi traditional la placarile cu piatra naturala se masura coeficientul de frecare static, iar la cele cu placi ceramice se utiliza coeficientul de frecare dinamic, astazi exista o unificare a conceptelor, lumea pietrei aderand la standardele placarilor ceramice. Astfel potrivit standardului DIN 51130 se definesc urmatoarele clase de alunecare:
R9 ( unghi de alunecare 6 ° – 10 °), in aceasta clasa se gasesc suprafete cum ar fi: intrari si scari accesate din exterior; restaurante; magazine; clinici; spitale; scoli.
R10 (10 ° – 19 °) pentru toalete si dusuri comune; bucatarii mici in restaurante si cafenele; garaje și subsoluri.
R11 (19 ° -27 °) pentru facilitati de productie alimentara; bucatarii de dimensiuni medii in restaurante si cafenele; medii de lucru in care exista multa apa si namol; laboratoare; spalatorii; hangare.
R12 (27 ° -35 °) pentru facilitati de productie pentru alimente bogate în grasimi, cum ar fi produsele lactate, uleiurile alimentare, carnea vindecata; bucatarii mari în restaurante și cafenele; zonele industriale in care se utilizează substante alunecoase.
R13 (> 35 °) unde sunt folosite cantitati mari de grasimi; zone de procesare a alimentelor.
Rezistenta la alunecare pentru zonele in care oamenii merg cu picioarele goale este impartita in categorii de la A, B pana la C.
A – zone uscate in care oamenii se plimba desculti si vestiare.
B – dusuri, bai, zone care inconjoara de piscine, piscina pentru copii, fundul bazinelor superficiale.
C – zona de trecere in piscina, inclinate inclinate de inot
Asa cum spuneam in domeniul pietrei naturale s-a adoptat masurarea rezistentei la alunecare folosind coeficientul de frecare ( static in varianta traditionala, sau dinamic in varianta moderna). Practic se considera ca un coeficient de frecare dinamic de valoare 1 semnifica o suprafata rezistenta la alunecare iar valoarea 0 arata o suprafata foarte alunecoasa. Insa incadrarea intre aceste valori este relativa. De aceea se merge mai degraba pe recomandari decat pe reglementari. In acest sens trebuie privita recomandarea ca in zonele semi-umede (bucatarii) coeficientul sa aiba valoarea de 0.6. la fel si pe suprafetele exterioare. Practic se considera ca un coeficient cu valori in intervalul 0.3-0.6, pentru suprafete uscate si curate, semnifica un nivel de alunecare suficient de redus, deci o suprafata cu rezistenta la alunecare satisfacatoare.
Importante sunt insa mai putin recomandarile bazate pe masuratori de laborator cat modul de imbunatatire a rezistentei la alunecare, deci de crestere a valorilor coeficientului de frecare in situatii date.
Astfel la granit se practica fiamarea placilor pentru crearea unei suprafete nealunecoase. Perierea suprafetelor din travertin sau marmura determina cresterea frecarii si de aici si siguranta deplasarii. Toate prelucrarile mecanice de suprafata (buciardarea, sablarea etc) atrag dupa ele o imbunatatire a conditiilor de deplasare prin cresterea valorilor coeficientului de frecare. Tratamentele chimice anti-slip (ex: sablarea chimica) sunt si ele eficiente.
Balansul intre necesitatea sigurantei de deplasare si cheltuielile de intretinere face din alegerea pietrei pentru placarile de exterior si a celor in medii umede o provocare mereu actuala, de a carei rezolvare depinde eficienta investitiei.